M-am hotărât

să ajung în Thailanda sau Malaysia. E visul meu de când eram ştrumf. E şi o poveste aici. Când eram drăcuşor tata avea în grijă biblioteca şcolii şi acasă la mine ajungeau toate cărţile noi într-un pachetoi greu, plin cu cărţi aranjate perfect de vreo cocoană care inventase jocul de tetris fără să-şi dea seama. Un pachet legat burduf cu o sfoară din cânepă groasă în care găseai cărţi proaspete ca pâinea. Era tradiţie să îl desfac eu (tradiţie instituită de scandalul pe care îl făceam dacă îndrăznea careva să umble cu el prea mult, ca să nu mai pomenesc de desfăcut). Cele mai aşteptate cărţi erau cele din colecţia Jules Verne pe care le citeam pe nerăsuflate. O mare descoperire a fost şi Călătoria lui Nils Holgersson (la care a trebuit sa trag şi aer de vreo două ori pentru că era groasă cât o biblie). Cărţile ştiinţifice, desigur, ajungeau cel mai repede la locul lor de drept, adecă pe rafturile bibliotecii de la şcoală pentru că, la cinci minute după ce desfăceam pachetul i le prezentam într-un teanc posac "lu tăticu" să şi le ia că mă încurcă.
Într-o bună ziulică m-am trezit cu un pachet care avea numai bălării de cărţi. Majoritatea ştiinţifice. Mai era şi iarnă, vacanţă. Se anunţase şi un viscol drăcos. Căcătăria dracului. Tata nici să n-audă să iasă din casă şi să le cărăbănească la bibliotecă. Îmi venea să le dau foc. Oriunde le puneam me împiedecam de ele. După vreo două zile de ocolişuri, m-am hotărât să le răsfoiesc. Bla, bla, bla, cacamacacaaaaa. Până am dat de una cu un ditai titlu pe două rânduri despre fauna şi flora Amazonului. Să mă ia dracu dacă n-a fost cea mai hipnotizantă carte pe care am citit-o. Aproape o învăţasem pe de rost (dacă vreţi să lipiţi pederostul treaba voastră), chiar şi acum ţin minte câte o frază întreagă despre anaconda, despre orhidee, ziceai că-ţi povesteşte plimbări prin rai. O caut de mulţi ani, dar a dispărut de parcă nici n-ar fi existat. Oricât de mult îmi plăcea cartea, plod nesuferit fiind eu la ora aia, nu suportam deloc titlul ală imens şi îl ignoram sistemetic. De autor nu m-am sinchisit nici măcar atât, deja era prea mult scris pe coperta aia.
Jungla aia era atât de viu descrisă, parcă puteai mirosi ploile musonului, frunzele cărnoase ale plantelor... Ptiu, că iar mă apucă damblaua şi se trezeşte nevastă-mea cu câte un lămâi, sau un pui de arbore de cafea prin casă. Că tot veni vorba, pe lămâiul meu îl cheamă Costică, iar pe arborică de cafea îl cheamă Black Jim.
Din pricina acelei cărţi, când eram dihanie mică şi cititoristică, avem senzaţia că sunt plecat de mult, din căsuţa mea de la marginea junglei şi nu mai pot găsi drumul înapoi.
Uneori mă trezesc cu senzaţia aia şi acum. Dar mă tem că mâine şi senzaţia asta rară care mi-a mai rămas o să dispară.