Încercările eseului

Orice scriere este în esenţa sa o încercare. Oricât de multă rigoare analitică şi sintetică ar fi avut Kant sau alţi făuritori notorii de sisteme vestite prin precizia lor, nimeni n-a reuşit să comprime în “gloata” cuvintelor TOTUL. Mai e ceva de spus de fiecare dată când abordezi un subiect, prin urmare nu ai făcut altceva decât să încerci să spui ceea ce ai avut în intenţie, exhaustivitatea a fost şi rămâne un ideal faţă de care cultura rămâne – şi trebuie să rămână - departe. Aici tentaţia de a plonja într-o cercetare amănunţită şi plină de rigoare asupra legăturii dintre lume şi sensul cuvintelor care încearcă să o redea este mare, dar îmi rezerv dreptul de a face uz de unul dintre atributele eseului ca scriere şi a vieţii omeneşti în general – LIBERTATEA de a trece fără prea multe regrete peste a nu da curs acestei tentaţii.
Eseul se apropie cel mai mult de acest ideal al existenţei umane, prin aparenta sa lipsă de metodă şi rigoare, prin posibilitatea de a adopta un stil liber până aproape de familiaritate, prin varietatea enormă de teme abordate şi abordabile, totul lucrează în slujba acelui esenţial A SE COMUNICA atât de necesar oricărei scrieri, renunţând aproape în întregime la încercarea de a rândui atât lumea reală cât şi pe cea „falsă“, închipuită a cuvântului.
Desigur, a existat de la Montaigne încoace şi un revers al medaliei, o lejeritate şi din punctul de vedere al receptării acestui soi de scriere, care, chiar şi în cazul unor nume mari la noi cum ar fi Paleologu sau Eugen Ionescu, a fost mai mult savurată decât luată în seamă ca reper foarte important al gândirii româneşti. Să nu uităm, totuşi, că scrierea românească este una tânără, prin urmare aparenţa de work in progress coroborată cu un iz permanent de oralitate pe care îl conferă eseul reprezintă trăsături definitorii în mod esenţial pentru o astfel de cultură. La noi priza cea mai mare o au scrierile stufoase şi de multe ori lipsite de substanţă care nu reuşesc să facă altceva decât să îmbătrânească, să uzeze excesiv ceea ce am moştenit drept „veşnic tânăr“ şi lăsând în continuare să zacă prin „sertare” nume legate de scrieri frumoase – I.D. Sârbu fiind doar unul dintre acestea.
Fie că are drept paradigmă cicălelile Xantipei ori însemnările de pe marginea paginilor de carte, esenţial rămâne faptul că eseul se pliază perfect pe scheletul modernităţii galopante reprezentând – ca să-l parafrazăm pe Nemoianu - un compromis între rigoarea criticii şi îndrăzneala estetică a creaţiei literare marcând depăşirea bătrânelor reguli carteziene prin joc. Poţi la fel de bine întâlni un autor de literatură care se joacă de-a criticul pe tărâmul eseului, ori un critic care îşi afirmă nebănuite veleităţi artistice.
Să revenim puţin la cartezianism – ador de-a dreptul faptul că într-un eseu nu-i necaz dacă se foloseşte o exprimare care are la bază afectivitatea! – dispariţia dogmelor (termenul este fără îndoială prea dur) curentelor literare şi instituirea a ceea ce se poate numi deja, de la avangardism încoace, tradiţia dinamitării regulilor, a îndepărtării de la „reţetele” de creaţie pare a confirma faptul că lumea artistică a priceput că îşi are rădăcina, sensul şi substanţa în ceea ce se numeşte tranziţie, ori criză. N-a existat niciodată creaţie în afara tranziţiei. Relativismul lui Einstein a reuşit să deschidă nu doar matematic şi fizic ochii lumii, ci şi simbolic. Reperele, punctele de referinţă fixe nu există, definiţia definiţiei ar trebui modificată – orice gen poate deveni proxim pe tărâmul scrierii dacă îţi baţi capul destul, iar diferenţa specifică ce trebuie căutată pentru consfinţirea operaţiunii de definire este taman aceea care toarnă plumb în picioarele forţei creatoare. Cam aşa ar suna o definiţie postmodernă a definiţiei – este definitoriu tot ceea ce nu reprezintă o definiţie (sau în o mie de alte feluri). Prin acest lucru criticii se pot şi ei muta liniştiţi în tărâmul paradigmei unde şi-a făcut loc literatura. Spre disperarea multor nostalgici tranziţia ca stare de facto a literaturii a devenit noul principiu (dez-)ordoator de multişoară vreme! Autenticitatea e singura care mai poate ţine pe linia de plutire arta cuvântului. Cantitatea trebuie să piardă teren în faţa expresiei directe, naturale.
Dacă Dumnezeu a murit, doar Domnul poate şti, dacă literatura ori critica or să moară din cauza „lejerităţii” eseului, atunci aşa să fie pentru că măcar moare frumos!