prostia...again

Nu-i privelişte mai plină de satisfacţii pentru prost decât să vadă un deştept înfrânt. Sentimentul permanent de înfrângere al prostului îi dă mari speranţe că o să-i vină de hac şi deşteptului. Dar prostul de cădere şi de ridicare n-a auzit. Totul e o prăbuşire când e vorba de prostie. Instinctele simpliste şi simple ale prostului reacţionează la orice urmă de superioritate fără să gândească, vrea să contrazică cu orice preţ, chiar dacă pierde disputa...e obişnuit oricum cu căderea de a pierde, de a fi înfrânt, dar încearcă cu inima plină de închipuirea că loviturile repetate or să producă şi deşteptului adorata stare de prostie si, în prostia lui, îşi închipuie că e mai bine să fii egalul unuia care a fost odată deştept decât să se ridice la înălţimea deşteptului măcar pentru o clipă. Să-i vezi şi când se apără unul pe celălalt atunci când deşteptul îl pişcă pe vreo unul. E fantastic cum uită duşmănia de moarte dintre ei şi cu câtă frăţie se apără unul pe celălalt. Scuza cea mai bună a prostiei e impulsivitatea. Ştiu şi deştepţi impulsivi. Diferenţa e că deşteptul impulsiv are o finalitate la capătul impulsului. Vrea ceva şi de cele mai multe ori obţine acel ceva pentru că altfel nu s-ar obosi să-şi consume energia. Cu prostul e altfel, când are pitici e semn bun de personalitate îmbelşugată, are un triumf în privire, e limpede că pentru prost personalitatea e leacul suprem pentru prostie, masca fără greş pentru implacabila lui condiţie, reţeta prin care îşi găseşte locul lui în lume, fără să priceapă că lumea aceea e doar a prostiei.
gata...m-am plictisit for now de prostie, o să revin, că-s băiat deştept şi impulsiv...