doggy silence

am îmbătrânit niţel, nu mai sunt ţipătul către lume din adolescenţă, s-a dus diabolicul semn de întrebare care scutura creieraşii bieţilor oameni pe care îi întâlneam ocazional sau nu, nici neliniştile nu mai sunt ce-au fost. Sictir nostalgie. Nu-i asta. E un inventar. Acum sunt băiatul cuminte care conduce maşina aproape de limitele legale, mă supără ieşirile din rutină, ruperile de ritm ale vieţii fără fruct, mă supără când văd oamenii cufundaţi în propria lor viaţă ca într-o aşteptare, mă înveseleşte când mă surprind şi pe mine aşteptând viaţa cu cuţitul în mână, mă supără viitorul când e aşteptat ca un lucru deja petrecut. Mă supără că încep să mă obişnuiesc cu supărările mele mărunte. Sunt angajatul timpului. Plătesc fiecare secundă care vine cu una care trece. Fără inflaţie, fără cheltuieli de producţie. Viitorul neplătit e un ajutor social. Nu e o investiţie productivă. Mulţi oameni, enorm de mulţi sunt la nivelul ăsta primitiv de troc cu viitorul lor. Aia iau, tot aia dau. Plăcerea riscului e o formă de lipsă de onoare. Ascunşi sub un munte de neputinţă atent educată, într-un echilibru imposibil cu realitatea, plini de realizări patafizice, oamenii aceştia au găsit reţeta pentru un perpetuum imobile. Scopofilia nu roade nimic. Retina e doar pânza pentru un teatru de umbre chinezesc. Ochii care nu văd până în carne sunt doar aparate de fotografiat. Nu trăieşti când vezi că lucrurile se întâmplă, ci doar când le vezi întâmplându-se. Eu aşa mă bat cu scopofilul din mine - căci există unul în fiecare - am un loc anume unde fac chestia asta, şi e un soi de ritual. Când îmi tună mă uit pe fereastră, pe o fereastră, indiferent care, şi îmi închipui că nu eu văd lumea atât de seacă ci chiar fereastra prin care privesc, fereastra e aparatul foto, nu ochii mei. Eu văd în carnea ferestrei, dar fereastra vede totul uscat şi inert. Chiar şi fără ochii mei acolo, fereastra aia vede aceeaşi gamă de lucruri; ochii doar confirmă. Fereastra nu umblă după peisaje, ochii da. De aici ajung la concluzia simplă şi la necesitatea simplă de a nu îmi mai lăsa ochii să fie doar ferestre.
Mai e o soluţie când nu reuşeşti să faci treaba asta. Ori spargi fereastra ori îţi spargi direct ochii. Unul umbla prin antichitate cu felinarul aprins la miezul zilei...
Se mai dormea şi în butoaie. Noi abia reuşim să le golim. Şi când să ne mutăm în ele găsim că butoaiele sunt diferite. Şi ca orice ins fără socoteală, suntem şi noi sclavii propriului bun gust...Şi ne dedăm bunei gustări din toate butoaiele vieţii.