Tot

ce am avut de dat, am lăsat scris pe zăpadă când eram copil. În. Mânuţa. Aceea. Caldă. Puţin umedă de la aburii din mănuşi. În sărutul acela pe jumătate îngheţat. Furat pe sub nasurile noastre reci, de sticlă, ascuns repede undeva între noi, copiii nevăzuţi. Crescuţi. Din zăpadă. Pentru ziua aceasta de azi. Când stârnesc frunzele toamnei. Cu. Ochii. Închişi. Păşind. Cu. Toată. Povara. Gândurilor. Adormite. Undeva. În secolul. Oamenilor de zăpadă. Acum nu pot să dorm. Mi-e teamă să nu cadă prea multă zăpadă peste mine. Să nu se întindă mâna aceea caldă. Să mă scoată. Din visul în care cad. Cad. Cad. Cât pentru o lume întreagă. Cad cât o ultimă întrebare. Cât o ultimă suflare. Până departe de mine. Unde. Va. Fi. O. Zi . În care totul se transformă. Nimic nu se pierde. Nu. Sunt. Pierdut. Sunt. Transformat. În orice. Nu mai contează. O mână nu mă poate salva. Nici nu mă poate transforma. Nici ea nu se poate transforma într-o simplă mână. Ea nu eşti tu. Ea nu e nimeni. Nici nu mai există. S-a transformat în orice. Ca şi mine. Transformă-ţi înterbările în orice. Nu în ceva. În orice.