Tara din sufrageria mea

Ar fi ideal dacă ai reuşi să enervezi oamenii, asta ar însemna că i-ar interesa ce li se intamplă. Problema nu e lipsa algoritmilor, e constientizarea hibrizilor de creier-maţe care formează majoritatea populaţiei. A indivizilor care prind rădăcini în faţa unor televizoare spălăcite din care curg preacinstitele lături ale zilei pe care ei nu au ştiinţă şi conştiinţă să le sorteze de ceea ce înseamnă şi informaţie utilă. Aud, spre exemplu oameni care l-ar vota pe Antonescu pentru că e mai al dracului decât alţii sau pe Ponta pentru că n-are faţă de hoţ. Aberaţiile socio-demografice când apar ca simple derapaje izolate nu sunt decât chestii amuzante şi aproape simpatice, dar în momentul când eu, ca individ aflat undeva în preajma pragului minim de informare pentru a face o alegere în cunoştinţă de cauză în momentul de orgasm electoral trebuie să înclin balanţa alegerilor către un curs politic firesc, mă trezesc în gâlceavă cu gloata aceasta diformă şi influenţabilă până la limita grotescului şi aleg să nu mai aleg. Aleg să mă adaptez la mediul care işi manifestă furios schimbările de măşti din jurul meu, aleg să nu mai pot identifica persoane îndărătul unor nume publice şi aleg să îmi fac propria mea ţară în sufrageria din care tocmai a dispărut televizorul ca să fac loc unui alt raft de cărţi. Aleg să nu mă mai tem de micuţii monştri pe care îi auzi pe lângă tine pe stradă cum zic (de la înălţimea celor 5 - 6 anişori pe care îi au) că i-ar da la buci vreunei cadâne de pe la TV. Aleg să mă uit la mica şi nesemnificativa mea family of three and a dog cum se zbat din răsputeri să scotocească după motive serioase de a zâmbi sau de a trage câte un hohot de râs îndărătul uşii care îi ţine departe de lumea asta pe care, cred eu, o luăm prea mult în serios.