DANEMARCA
Deja se lăsase întunericul şi l-am ţinut drept scuză bună pentru faptul că
nu nimerisem vreo benzinărie nemţească să adap hardughia. Am încercat să ies niţel
de pe autostradă, aşa cum făcusem şi la intrarea în Germania, dar de data asta
n-a mers. N-am găsit nimic şi, trecând cu graţie de luminile Flensburgului nemţesc,
am sărit gardul în Danemarca. Aici putred nu era nimic, dar era beznă, iar
benzinăriile erau închise peste noapte. Ce n-aş fi dat să ştiu cum se zice
„sictir” în graiul băştinaşilor! Văzând că mai am ceva motorină prin rezervor şi
că nu găseam un loc suficient de sigur să mă pun pe somn, am continuat să merg
pe o autostradă ce părea să-mi fi fost donată mie, atât de pustie era.
Am mai rezistat vreo oră şi, găsind
o benzinărie cu parcare luminată şi în care se mai hodineau câţiva cărăuşi,
m-am hotărât să mă trag spre sacul de dormit. Tot drumul până acolo, chiar şi
prin Germania, în timpul zilei fusese zăpuşeală zdravănă, prin urmare, când am
coborât din maşină, mi s-a cam zbârlit de frig blana năpârlită. Erau sub 20 de
grade, aşa că am reuşit să mă piş doborând recordul de viteză a jetului pentru
alimentarea avioanelor supersonice şi m-am întors cât ai zice „du-te dracului,
băi Hamlet!” în sacul de dormit care promitea o noapte cât se poate de
confortabilă.
Când am despicat ochii dimineaţă, am
văzut că avusesem cinstea să împart parcarea cu o maşină care cărăbănea o barcă
de formula 1! M-am învârtit discret pe lângă monstruleţ şi am cercetat-o, iar
apoi am intrat la adăpat înghiţitorul de kilometri.
Mulţumit că ajunsesem într-o bucată
de lume unde se vorbea englezeşte, am început să sporovăiesc cu nişte angajaţi
care păreau să fi scăpat de pe la vreo grădiniţă din apropiere. Întreb o puştoaică
destul de rotunjoară unde e tonomatul de cafeluri, iar ea, după ce-mi întinde
bonul pentru motorină, mă îndrumă spre o tejghea rotundă cu tot soiul de maşinării
scuipătoare de cafele, ceaiuri şi alte asemenea lichide. Mă învârt niţel pe
lângă tehnologiile alea avansate, dar nu reuşesc să identific vreo gaură în
care să arunc cele câteva coroane găurite pe care le căpătasem drept rest de la
durdulie. Văzând că nu-i alt chip, am purces să torn într-un ţoi cât un fes de
turc gospodar câtă cafea a încăput. Apoi mă îndrept cu hârdaia în mână către tejgheaua
durduliei. Zic:
- Cucoană, n-am găsit gaura să cinstesc aparatul care mi-o umplut fesul cu
cafea, drept urmare, iaca nişte nasturi găuriţi drept plată.
Pacostea aia înfoiată ca un bostan
crapă un zâmbet şi îmi zice că deja îmi oprise parale pentru cafea de când am
întrebat-o. I-am răspuns şi eu pe româneşte, ca să nu priceapă toate detaliile,
că, dacă ştiam şi dacă nu eram însurat, o întrebam cât ar fi costat să cânte „Ţa-ţa-ţa,
căpriţă-ţa!”, dar mi-am luat blidul cu cafea şi m-am întors la maşină hotărât
să nu mai pierd vremea, mai ales că eram curios cum e să treci poduri într-o
singură zi care să coste 75 de euroi laolaltă.
Iutlanda e frumoasă şi verde, iar
verdele îmi face repede mintea să fugă de la parale, aşa că mi-am văzut de drum
mai departe, urmând indicatoarele ce mă îndrumau spre Copenhaga. Mai întâi, am
traversat un pod gratuit, de încălzire - Nye Lillebæltsbro – care leagă Iutlanda de insula Funen. E
ceva nou! Primul pod peste mare din viaţa mea. L-am trecut zburdând şi sperând
că o să pot plăti, ca până acum, cu cardul meu în lei şi buclucaşele poduri.
Avusesem coşmaruri că o să mă încurc la plătit cu euroi şi o să blochez
traficul! Dar n-a fost aşa. Pe Storebælt, între Nyborg şi Korsor, a hăpăit
paralele fără să ceară măcar un PIN, la fel s-a întâmplat şi pe Øresundbroen,
cel care leagă Copenhaga de Malmöul suedezilor. Curiozitatea, aici, e că
plăteşti pentru pod te trezeşti că, de la jumătatea traversării, o iei de-a
dreptul printr-un tunel pe sub apă şi mergi aproape 4 km ca răţoiul.
Scuturându-mi penele de raţă, m-am transformat iute
într-un gâscan (de multe ori Focusul mi-a părut să semene cu un gâscan) şi am
purces lagerlöfian în
SUEDIA
Nici n-am ieşit bine de sub Øresundbron (suedezii, fiind ţară mai mare, îşi
permit să mai tuflească o literă la denumirea podului, să nu ţi se pară că ai
plătit de pomană o căruţă de bani să-l traversezi) şi deja eşti pe centura
oraşului Malmö, Suedia nefiind atât de promptă ca Danemarca să-ţi arate ce are
mai frumos. Am vorbit despre Selma Lagerlof nu doar din dorinţa de a-mi lega
cursul povestirii de un nume foarte cunoscut al Suediei, ci taman să pot pomeni
despre un episod din copilăria mea necunoscătoare când, ajutorul tatei în
meseria de bibliotecar fiind, am găsit o cărţoaie groasă, galbenă şi cu o
copertă de carton pe care era desenat un copil pe spatele unei gâşte sălbatice.
Am chibzuit vreo două zile dacă merită s-o deschid şi s-o citesc, dată fiind
grosimea nemaipomenită şi deloc potrivită pentru povestea grozavă pe care o
promitea poza de pe copertă. Cred că a fost o dilemă majoră a copilăriei mele
momentul întâlnirii cu cartea Selmei până am decis s-o citesc (în 2-3 zile,
aproape fără să-mi mai văd de somn şi de alte treburi). N-am regretat deloc
decizia mea de atunci, iar acum eram emoţionat că parcurgeam chiar o porţiune
din călătoria lui Nils prin Suedia!
La prima benzinărie, unde am oprit să cumpăr tradiţionala îngheţată (aş fi
pomenit despre îngheţată şi în Danemarca, dar băusem o căciulă de cafea şi n-ar
fi crezut nimeni că am scăpat fără să mă stric la maţe, pierzându-mi
credibilitatea cu toate... căcaturile) vânzătoarele erau vesele şi deloc
tulburate când le-am spus că-s român. Scot tacticos din buzunar o copeică
găurită şi le-o arăt, vădindu-mi deopotrivă şi intenţia de a deşerta băşica
udului. Cucoana îmi zice că suma îi bună, dar că gaura provine din Danemarca.
Cu molcomă naivitate o întreb dacă nu-mi pot plăti năravul şi cu gaură Daneză,
iar ea încuviinţează râzând făcând gura punte între urechi. M-am cam prins eu
că gaura copeicii, fiind mai mică, însămnează că valorează mai mult decât gaura
din copeica locală, dar pişarea mea n-avea vreme de socoteli prea încurcate,
aşa că am rezolvat daravela fără să-mi mai complic existenţa.
Apoi, uşurat precum gâscanul de sub Nils, am pornit către Göteborgul care,
pe lângă faptul că-mi rezerva o trecere şi printr-un tunel scobit pe sub un
râu, îmi arăta cu multă mândrie că eşti prin preajma locurilor de baştină ale
simpaticei scriitoare. Indicatoarele de deasupra autostrăzii îmi spuneau
sticlind frumos pe unde s-o apuc ca să văd lumea gâştelor, dar mi-am amintit că
mai aveam încă mult de urcat spre Trondheim, aşa că am urmat fără abatere calea
pe sub pomenitul râu şi, aşternându-mă pe firul lui E6 (care avea să mă ducă
până în miezul Trondheimului) am pornit printre fermele şi pădurile suedeze
către graniţa cu...
NORVEGIA
MAI AM PUŢIN DE POVESTIT ŞI APARE ZILELE ASTEA ŞI ÎNDELUNG AŞTEPTATA NORVEGIE :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu