NORDWARDS 3: NORVEGIA

NORVEGIA

Autostrada mă împinge fără prea multe fasoane către sita vămii norvegiene. Apare un băieţandru care se uita cam chiorâşosimpatic la mine. Brusc, mi-am amintit de trecerile prin vamă de pe vremea când nu eram membri UE. M-o rugat să parchez maşina într-o parte şi m-o luat la întrebări pe englezeşte. Eu, bun de gură cum îs, îi zic iute că mă duc către Trondheim, la prieten bun în vizetă.

-          De-al cui îi prietenul din Trondheim, întreabă Grigore.

-          Îi român sadea ca şi mine, zic curios dacă o fi din acelaşi sat cu noi…

-          Ştii precisamente undi şădi prietenul din Trondheim?

-          Vagometric, răspund eu cam sictirit.

-          Cum adică, vagometric?

-          Păi ştiu că are un nume ciudat. Blangadingakirgegate, parcă s-ar chema (nu glumesc, chiar aşa i-am zis omului)

-          Păi şi cum îl găsăşti pe prieten? Ai numărul lui di telefon?

-          Iaca, îi zic şi îi arăt telefonul undi aveam câtai lista de apeluri de la cel naş al meu…

-          Îi ghini. Acu mă duc să pun calculatorul să se chiorască în paşaportul tău şi mă întorc îndată.

-          Du-ti iute, măi flăcău, că am cale lungă de bătut!

Şi se duce Grigore şi şădi câteva minute bune. Eu mă aştern cu şezutul în maşină făcându-mi de lucru cu gunoaiele adunate în printre scaune. Dintr-o dată, iese Grigore din caşcarabetă şi porneşte pâş-pâş către mine. Lăsasem uşa din spate deschisă, iar Grigore, pisămne ca să mă sparie, o tufleşte cam tare.

-          Ho, Grigore, că costă parale!

-          Sorry, săr! N-am vrut!

-          Da’ ai tuflit-o şi fără vrere…

-          Iaca pâş-pâşaportul!

-          Mulţănesc. Pot să mă aştern la drum?

-          Mână! Drum bun!

-          Să trăieşti, măi flăcău! Urâtă slujbă ai!

-          Aha.

Trec di vamă şi purced pe autostrada care avea aceeaşi moacă precum în Suedia. Parcă avea ceva mai multe stânci în loc de munţi, iar râpele erau mai adânci şi peste ele erau poduri ceva mai multe şi mai frumoase. În rest, nu mare diferenţă ca peisaj faţă de Suedia.

Stresat di cel naş care m-o anunţat din vreme că trebuie plătite taxurile de drum în Norvegia că altminteri mă cocoşează miliţienii, am tăbărât pe primul peco. Aici, îmi zice unul înalt şi cam plictisit că nu la ei se plăteşte taxa di cărare. Cică la Statoil.

Purced cam cu inima îndoită mai diparte. După vo 30 km în care nu apărea Statoil, da’ apăreau o grămadă de camere care cetesc vigneţuri a început să mi se instaleze o durere în cur pe tema taxelor de drum. Într-un final, găsesc un peco Statoilnic. Mai precis o păreche pe ambele laturi ale şuşălei. Intru în parcarea staţiei de pe sensul meu şi pătrund în coşmelie. Un băiat şi o fată îmi zâmbesc de parcă luaseră zâmbetele uzate la kil din talcioc.

-          Zdrazvâite, tavariş, zic apelând la cea mai curată englezească pe care o aveam.

-          Hiello, zice  Vasile.

-          Vigneţ aveţ?

-          Încotro vă duceţ? Nu aveţ din aia electronică cu scurgere directă din card?

-          Nu, că nu’s localnic, oricât de blond aş părea…

-          Aha. Atunci treceţi pe sensul celălalt ca să loaţ înspre Trondheim.

-          Mulţam.

Las tăblăria pe loc şi purced pe jos să traversez la pecoul-frate. Aici mă aşteptau două codobaturi mititele şi încurcate care, după cinci telefoane şi după ce au cetit câteva regulamente au dat verdictul:

-          Dacă n-aveţ scurgere directă din card, trebuie să plătiţi anticipat pe porţiuni de câteva zeci de kilometri şi după aia găsiţi alt Statoil şi repetaţi distracţia.

-          Bun, purcede la docomente, zic stuchind şi înjurând cât de urât se putea ca să nu-mi stric zâmbetul de pe meclă.

După un sfert de ceas de sudoare şi trudă din partea fătucilor, îmi înmânează o coală A4 plină cu socoteli şi destinaţii şi zic amândouă zâmbind ca după ce scapi de o constipaţie:

-          Gata! Am isprăvit!

-          Să vă fie rămasul bun, zic şi plec iute.

În gândul meu, mi-am zis să facă altă vigneaţă scumpă cu draci şi lungă la aşteptat ăia care n-au ce face, că eu nu mai fac nimic. Zis şi făcut. Purced mai departe chitit să ajung cât mai iute la Oslo, unde aveam stres să nu mă încurc prin oraş, şi să o şterg cât pot de răpide să nu se întunece şi să pot să fac poze la Lillehammer. Prostul de mine nu băgase încă de seamă că am ajuns suficient de departe spre nord încât să nu se mai lase bezna adâncă pe timp de vară la venirea nopţii.

Trec de oraş şi purced cu cea mai legală viteză posibilă spre Lillehammer fiindcă fusesem avertizat că sticleţii nordici norvegieni sunt o specie uşor lepădătoare de amenzi şi n-aveam chef să ajut sărmanul stat norvegian să prospere, să nu cumva să li se facă greaţă de la atâta bunăstare. E6, cel pe care aveam să-l urmez până la Trondheim, încă îşi păstra moaca de autostradă, dar ştiam că în scurt timp urma să-şi strângă poalele şi să se transforme în cunoscutele drumuri europene cu o singură bandă, aşa cum şade bine oricărei ţări sărace. M-am apropiat uşurel de lacul Mjøsa, pe care am tăbărât să-l înconjur pe partea dreaptă, urmând E6 cel măiastru, dar, după câţiva kilometri străbătuţi, ce-i drept, prin peisaje foarte frumoase au început să apară semne de lucrări ample de construcţiune de drumuri şi o cinstită coloană de maşini lungă de cel puţin 12 km, după calculele mele. Era deja destul de târziu şi mai aveam cale lungă până la Trondheim şi cum n-aveam în cap să fac camping toată noaptea, m-am uitat pe Google Earth (pe care încărcasem tot traseul în casheu de acasă şi care fusese singura unealtă de navigaţie) şi acolo am văzut că mai exista un drum (Culmea! Era şi mai scurt!) pe malul stâng al lacului. Am întors maşina şi am pornit pe un drum mult mai prost întreţinut, dar suficient de bun încât să înaintez cu spor. Peisajul rural era de data aceasta mult mai frumos decât ce văzusem până atunci prin Norvegia, cu case albe şi de o curăţenie nemaipomenită, aşa că am pornit bucuros spre Gjøvik şi de acolo spre Lillehammerul visat!

La Lillehammer am ajuns pe la ora 20:00 şi soarele era încă sus pe cer. Am profitat de ocazie şi de treaba asta fără să stau prea mult pe gânduri şi am pornit spre Sør-Trøndelag pe malul unui râu cu un nume la fel de lung cât e pârâul: Gudbrandsdalslågen. Frumoasă valea, dar deja restricţiile de viteză şi zona muntoasă îmi încetiniseră înaintarea, iar osteneala acumulată nu prea mă mai lăsa să mă bucur pe îndelete de peisaj. Totuşi, ceasurile treceau şi cu toate că eram ascuns pe fundul unei văi, amurgul înţepenise în jurul meu trăgându-mă de mânecă să-mi amintesc că noaptea nu prea mai vine în capătul acesta de continent. Oarecum bucuros de treaba asta, fiindcă nimic nu mi-e mai neplăcut decât să conduc prin beznă în creierii unor munţi, mai ales că munţii ăştia erau taman de la capătul lumii.

Pornind să tot urc, deja mă plictisisem să tot merg cu viteza melcului turbat şi înaintea mea începuseră să apară vârfurile munţilor din Sør-Trøndelag. Sinistru peisaj! La miezul nopţii era o lumină de un cenuşiu lăptos, aducând ca transparenţă cu zeama dintr-un borş făcut din fasole pestriţe, un albăstriu cu fuioare de nori murdăriţi de jepii maronii peste care se rostogoleau cu o viteză ireală, distrugând în drumul lor orice noţiune firească de spaţiu, de distanţă. De o parte şi de alta a drumului mlaştini din care se ridicau aburi obezi sprijinindu-se pe rămăşiţele de plante terfelite de spaima peisajului din jur, atât de zgârcit în culori, dar atât de bogat în contururi. Îmboldit de o neastâmpărată pişare, am ieşit din maşină şi mi s-a făcut dor instantaneu de cele 33 de grade ale scării Celsius pe care şedea România cocoţată când am lăsat-o în urmă. Brrr! Mi-am executat sentinţa fiziologică şi, după ce m-am întors în maşină, am constatat statistic şi cele -3 °C pe care le despicasem cu aburii jetului meu pripit de urină. După ce am pornit, am mai mers câţiva kilometri singur, fără absolut niciun om prin preajmă, şi, dintr-o dată, au răsărit în urma mea, la câţiva kilometri, două faruri sprintene ca două veveriţe. Mai întâi mi-a plăcut senzaţia de om viu, dar viteza omului cu pricina mă cam punea pe gânduri. În câteva minute, când tocmai coboram câteva serpentine nu foarte strânse, m-am văzut depăşit de o namilă de camion care gonea ca şi când în tinereţe fusese plămădit din ciolane de iepure. Am chibzuit niţel şi apoi m-am hotărât să mă ţin pe urmele lui gândind că o să stau lipit de el prin localităţi ca să nu mă tragă în poză cuştile de luat vederi ale poliţiei despre care am uitat să pomenesc că se aflau câte una-două prin fiecare cătun cu trei case pe care-l mai întâlneam din când în când. Apropo, toate casele şi satele păreau părăsite, dar erau frumoase şi prea scurte să apuce să facă vreo impresie temeinică, mai ales că acum goneam prin ele cu o viteză nemaipomenită pentru un ditai camionul.

Treptat, văile au devenit tot mai largi şi toate semnele arătau că se apropie marele fiord pe malul căruia mi-au apărut în faţă, la câteva zeci de kilometri, luminile oraşului. Era în jurul orei 03:00 şi lumina parcă deja începea să îşi sporească puţin intensitatea. Am găsit naşul la locul stabilit şi am parcat maşina mea de culoarea cenuşie a şobolanului într-o parcare din ţara în care culoarea maşinii mele parcă avea deja o strălucire mai veselă ca niciodată.

După o zi de odihnă, urma să ne apucăm să strângem bagajele pe care venisem să le iau în ţară cu tot cu cel naş simpatic şi să pornim cu spor pe drumul de întoarcere. Prin urmare, m-am culcat oarecum tulburat de faptul că parcarea pentru o zi costa cam cât o masă bună pentru două persoane la un restaurant decent de la noi, dar şi liniştit fiindcă naşul avea o pungă zdravănă cu mărunţiş din care aveam să plătim parcarea câteva zile fără niciun bai. NOAPTE BUNĂ (dar cam albă)!

Urmează peripeţiile celor trei zile petrecute în TRONDHEIM şi câteva întâmplări de pe drumul de întoarcere.