În jurul lacului Sinoe cu bicicleta

Am pornit către Vadu cu maşina din Constanţa cu vreo două ceasuri mai târziu decât plănuisem. Întotdeauna când ai o zi întreagă la dispoziţie şi ai calculat că îţi ajung şase ceasuri să-ţi faci treaba, ai tendinţa să amâni purceleşte purcederea la drum. Eu şi Moneozul, vestiţi fiind prin vrednicia cu care ne uităm la alţii cum muncesc, n-am reuşit nici să adormim la ora pe care ne-am propus-o (diferenţa n-a fost mare: ne-am propus să adormim la 01:00 şi am adormit la 05:00) şi, pe coada consecinţei, nici de trezit la 08:00 n-am fost în stare. 

Nici la ora asta nu-mi dau seama cu ce dracu am pierdut vremea, dar ne-am lungit la vorbă toată noaptea. Planuri n-aveam ce să facem. Nici nu era nevoie să schiţezi ceva pe o hârtie: urcat în maşină cu tot cu biciclete, cărăbănit la vreun supermarket, cumpărat apă şi ceva batoane de ciocolată şi alte gustărele pentru drum (n-am aplicat nicio ştiinţă şi nicio socoteală mai complicată, cercetătorii britanici să ne pupe-n cur!), plecat cu maşina spre Vadu, urcat pe biciclete, pedalat până la Gura Portiţei pe Grindul Chiţuc, dormit la o căsuţă, dimineaţă reîncălecarea pe şa, pedalat pe Grindul Lupilor, Sinoe, Istria, Săcele, Corbu şi înapoi la Vadu, urcat în maşină şi gata! Simplu, nu?

E simplu când găseşti cărări bătute, când ai trecut pe la toate magazinele de bengoscule biciclismice şi ai studiat problema de a luat-o dracu. Am zis să luăm câte o cameră de schimb pentru biclinciuri, petice amărâte cu stuchinol (de la scuipat, în dulcili grai). Eram cât se poate de siguri că vom face pene pe săturate! 

Până am ajuns la Vadu, lucrurile au mers după plan (noul plan, făcut după ce ne-am trezit ca porcii târziu) Am demontat roţile din faţă de la biciclete (nu le zic buciclete, că te trezeşti cu şaua contopită cu curul abia după o zi de mers pe coclauri), le-am tuflit în maşină, am cumpărat oarece porcării de haleală şi am pornit spre Vadu. L-am nimerit după ce am orbecăit prin Corbu o bucată de vreme şi am găsit în cele din urmă, chiar la capătul satului strada marcată probabilistic cu indicatorul spre Vadu.

Acolo am parcat în dreptul unei case care lăsa impresia de oameni paşnici, nu de klingonieni puşi pe răvăşit Forduri Focus de culoare gri-şobolan, am montat roţile din faţă la biciclete, am luat în rucsacuri neştiinţificele provizii, am încălecat şi am pornit pe o străduţă în capătul căreia se zărea Hardughia de Metale Rare. 

          Am pornit oarecum precauţi să înconjurăm hardughia şi chiar n-am scos nicio vorbă până n-am trecut de mormanul de fierătănii ruginite. Îmbărbătaţi de faptul că acum capătul privirii se pierdea spre mare nestingherit de alte lucrări omeneşti, am pornit să pedalăm spre malul mării, cu mult mai mult spor decât credeam, pe un soi de drum pavat cu plăci de beton. Studiasem problema de pe Google Earth şi ştiam că după iazurile hardughiei urmează un loc unde drumul se desparte în trei şi chitisem s-o apucăm spre stânga. Entuziasmaţi peste măsură de viteza cu care mergeam, am făcut stânga prea devreme şi, după vreo 200 m, ne-am trezit în mijlocul unei mlaştini în toată regula. După ce ne-am încăpăţânat să înaintăm niţel, ne-a venit mintea la cap şi ne-am întors până la intersecţie şi am luat-o spre malul mării, drumul promiţând a fi mult mai bun.

Bingo! Suntem pe drumul cel bun! Zburdăm pe biciclete de parcă de parcă am fi scăpat de la mititica. Drumul de nisip bătătorit nici nu te lasă să mergi încet, plus că deja e ora prânzului şi arşiţa e mai suportabilă când ai viteză. Marea se apropie din ce în ce mai mult, iar briza şi aerul sărat ne trag cu tot cu drum tot mai aproape de plajă. După cum ne aşteptam, pe plajă erau o mulţime de oameni veniţi cu corturi. Deocamdată, le zăream doar căpăţânile şi vârfurile corturilor dindărătul buruienilor, dar larma lor era una plăcută, de glasuri, nu de măgăoaie zgomotoase. Nu peste mult timp am ajuns la Vadu Pescarilor, o fostă cherhana, din câte am aflat mai târziu, un restaurant înstufat care să-ţi amintească de faptul că şi natura trebuie să plătească un preţ dacă mai vrea să existe. Fără să intrăm, am pornit mai departe şi, după ce ne-am rătăcit niţel printre clădirile crâşmei, am pornit spre Edighiol şi Periboina bucuroşi că drumul e în continuare excelent. După ce ne-am îndepărtat puţin de mare la cherhana, drumul a început din nou să se apropie de plajă până când, l-a pus dracu şi s-a urcat taman pe nisip. Ni s-au înfundat roţile şi, luând în cârcă bicicletele, am trecut de cei 20-30 de metri de nisip fin şi adânc. Apoi, drumul s-a îndepărtat de plajă şi a redevenit bun. Problema acum era că pe laturile drumului creşteau buruieni înalte (cred că e vorba despre un amestec de pir şi mohor, dar nu bag mâna în foc), iar buruienile biciuiesc binişor când sunt împinse de câte o pală de vânt spre nefericitul biciclist care se nimereşte să treacă în viteză taman la momentul nepotrivit prin dreptul lor. În scurt timp, ne-am măiestrit şi am învăţat să le ocolim cu succes şi am pornit mai departe cu spor, profitând de faptul că drumul era încă surprinzător de bun.

          În scurtele pauze de băut apă, ne tot trezeam cu roiuri de musculiţe în jurul capetelor noastre (altminteri luminate) şi ne-am dat seama că mlaştina Grindului Chiţuc strânsese rândurile în jurul nostru, semn clar că lacul se apropia tot mai mult de drum. Din loc în loc, apa bălţilor de pe lângă drum, deşi era puţin adâncă, acoperea drumul complet pe porţiuni de vreo 10 m care păreau săpate anume în drum, dezvelind nişte bolovani colţuroşi, alunecoşi şi destul de mari peste care am reuşit doar o singură dată să trecem pedalând şi fără să ne udăm. Prin următoarele 5-6 porţiuni am trecut încălţaţi, pe lângă biciclete, bucuroşi să simţim răcoarea apei la picioare.

          Grindul Chiţuc se îngusta din ce în ce mai mult până când, în stânga şi-a făcut apariţia un canal care vestea apropierea lacului Sinoe pe care, deşi pornisem să-l înconjurăm, nu îl zărisem decât vag spre stânga, printre golurile de vegetaţie. Spre surprinderea noastră, am găsit destul de mulţi pescari pe malul canalului şi m-a trecut un fior de nerăbdare pe şira spinării, fiindcă aveam la mine cea mai mititică lansetă de răpitor şi o trusă foarte restrânsă cu câteva twistere, linguriţe pentru răpitor şi câteva monturi simple pentru peşti paşnici.  

          Pe marginile drumului, ierburile au lăsat loc arbuştilor de sălcioară care s-au îndesit şi au început să-şi plece crengile pline de ţepi tot mai mult deasupra drumului şi deja înaintarea a devenit un concurs de ocolit cu multe schimonoseli ridicole în şa şi cu din ce în ce mai multe prilejuri de reîmprospătare a arsenalului de înjurături blajine, pe bază de pisici (deocamdată). Din fericire, după un kilometru şi ceva, am scăpat de spinoasa problemă şi drumul a redevenit mai bun decât multe dintre şoselele patriei. Canalul din stânga s-a lărgit şi în depărtare a se zăreau clădirile destul de arătoase de la Edighiol. În mintea mea (care ar putea lua locul stomacului oricând la cât de înrobită de patima halelii este) a încolţit speranţa că o fi vreo cârciumă unde să sfârâie ceva mititei pe un grătar harnic. Recunosc că deja mi se făcuse foame şi îmi tot zbura gândul la Vadu Pescarilor pe lângă care trecuserăm cam prea înfumuraţi. Am mai băut o gură zdravănă de apă şi, fără alte peripeţii am ajuns la podul de la Edighiol. Aici am găsit câţiva pescari care, după gesturile oarecum repezite cu care mulinau, era destul de limpede că nu prinseseră mare lucru. Constatând că crâşma mult visată fusese doar o iluzie, ne-am lepădat bicicletele şi am tăbărât fără multă pregătire peste proviziile rătăcite prin rucsacuri. Am schimbat câteva vorbe cu vajnicul căpitan al unei şalupe ancorate dincolo de ecluză, înspre mare. Omul a fost amabil şi m-a lăsat să-mi fac damblaua pozând la cârma vasului devenit dintr-o dată (sub şapca mea specială de căpitan) un vas mult mai însemnat.

          Am salutat modestul, simpaticul şi adevăratul căpitan şi am pornit spre Periboina cu forţe proaspete, având acum în dreapta marea şi, în stânga, vecin nou, lacul Sinoe, care părea să rivalizeze în valuri cu megieşa lui.

          Drumul continua să fie bun şi deja nu ne mai simţeam la fel de motivaţi să învârtim pedalele să iasă fum din ele. Ne-am oprit de ceva mai multe ori, fiindcă era foarte cald, iar tentaţia de a ne înmuia ţurloaiele cu tot cu încălţări în apa lacului depăşise de ceva vreme limitele stoicismului nostru. Clădirile de la Periboina au început să se vadă destul de repede după ce am plecat de la Edighiol şi, în scurt timp am ajuns la ciudatul şi lungul set de şine cocoţate pe un dig din piloni de la Periboina. Dintr-o întâmplare, aflasem că periboina e denumirea geologică a găurii pe care o face marea în dig să tragă un gât de apă dulce.

          Clădirile, unde odinioară puteai să vii şi să te bucuri în lux de frumuseţea locului, erau dărăpănate şi năpădite de buruieni. Traversând complexul plin de un farmec încă viu, părând să se hrănească încă din vieţile unor oameni care, deşi plecaţi de ceva vreme de acolo, păreau să fi lăsat ceva din viaţa lor aventuroasă în buruienile ce nu striveau rămăşiţele trudei omeneşti, ci, dimpotrivă, păreau să sprijine în secret zidurile încăpăţânate să nu moară şi să nu-şi piardă albul acela mai viu decât jumătate din vieţile noastre. Ne-am strecurat în tăcere ca prin mijlocul unui decor de teatru în care noi nu ne-am fi putut găsi locul şi am ajuns pe malul mării. De aici încolo, până la Gura Portiţei, nu mai exista nici drum, nici măcar o potecă, ci doar plaja care părea aproape neatinsă de picior omenesc. Am început să pedalăm cu greu încercând să găsim linia unde apa adusă de valuri mai are doar vreun centimetru şi nisipul e suficient de îmbibat cu apă încât să nu se surpe sub roţile bicicletelor. După ce îţi găseşti ritmul, dacă ai roţile suficient de late, urmând desenele sinuoase ale valurilor, înaintezi surprinzător de repede ca într-un traseu cu obstacole imaginare, cât timp urmezi drumul potrivit, şi cât se poate de reale, când te abaţi şi nisipul îţi înghite câte jumătate din roată. Din când în când, plaja se umple de tot soiul de păsări care îşi întârzie goana leneşe la apropierea mutrelor noastre (la fel de leneşe) de prădători de top. Am luat beşteleală acasă de la nevastă-mea fiindcă n-am catadicsit să recoltez puţină varză de mare (crambe maritima), dar nu ne-am dus la Gura Portiţei să venim în două soiuri de varză acasă!

          Când deja a început să se vadă Gura Portiţei în depărtare, oboseala îşi cam spusese cuvântul şi noţiunea de grabă a dispărut cu totul, scufundată fiind de prea multe ori cu roţile bicicletelor cu tot în nisipul care îţi trăda încrederea la tot pasul. După câţiva kilometri (4-5 aş zice, dar Google Earth nu e deloc edificator la capitolul distanţe calculate). Am ajuns la o cherhana de unde ştiam că există un drum până la Portiţa. După o negociere dură cu câinii foarte arţăgoşi ai locului, în care am descoperit că diplomaţia îi taman vacs albina, am făcut scut din biciclete şi, cu ajutorul nesperat al unui stăpân al locului binevoitor, dar scump la vorbă, am reuşit să ajungem pe drumul acela abia ghicit pe sub iarba înaltă cam până la brâu. Practic, erau două cărări paralele care păreau să-şi fi crescut golul din nişte seminţe de roată printre buruienile bine înrădăcinate. Câtă vreme reuşeam să pedalăm repede şi fără ezitări, buruienile se deschideau moiseanizant înaintea noastră şi înaintam fără probleme, dar, dacă te punea dracul să nu mai dai puţin din pedale, când reluai activitatea ţi se încâlceau pedalele prin buruieni de nu le mai descâlceai nici cu ecuaţii de gradul III.

          În câteva minute, buruienile au dispărut lăsând loc unui drum destul de bunicel, iar  după un sfert de ceas intram triumfători în satul de vacanţă.

          Ne-am dus aţă la o terasă şi ne-am răcorit pe îndelete cu o bere rece şi cu ultimele urme de curent din baterie am postat poza triumfătoare pe Facebook. După ce ne-am liniştit, ne-am îndreptat spre o altă terasă şi am mâncat băgând destul de tare portofelele în sperieţi (de fapt, spaima a tras-o portofelul Moneozlui din dotare, care o plătit consumaţia). După ce am rugat un administrator să ne cazeze bicicletele într-o magazie, ne-am cazat şi noi (portofelul a mai suferit o traumă, dar a rezistat cu stoicism) într-o căsuţă pe plajă unde nu aveai decât două paturi, o amărâtă de priză şi un bec. Am făcut câteva probe de pescuit pe înserat, dar lipsite de succes, iar apoi ne-am băgat la cutie să facem planul pentru ziua următoare şi pentru somn.

          Oarece insecte ne-au ajutat să ne trezim la fix pentru un răsărit la malul mării. Am mai făcut câteva încercări de pescuire (lipsite de succes, din nou), am halit, ne-am recuperat bicicletele şi am purces pe drumul de întoarcere.

          Traseul de întoarcere era simplu: Aceeaşi bucată de drum până la releul de lângă Gura portiţei, apoi pe Grindul Lupilor până în satul Sinoe, apoi Istria, Săcele, Corbu şi înapoi la Vadu.

          Planul pe Grindul Lupilor, dat fiind că zona e mult mai sălbatică decât Grindul Chiţuc, era să vorbim cât mai mult şi cât mai tare, ca să speriem eventualii mistreţi să se ferească de înfiorătoarele noastre mecle. Aşa am făcut o bucată de vreme, dar cărarea ascunsă de ierburile până la brâu ascundea multe şi felurite gropi, iar una dintre acestea a reuşit să doboare firavul Moneoz de 120 kg cu tot cu bicicletă. După ce ne-am hlizit niţel, am văzut că n-a picat chiar confortabil aşa că schimbul de vorbe a lâncezit niţel şi rezultatele s-au văzut foarte curând. Dintr-un tufiş, la câţiva metri de noi, au zbughit-o doi purcei destul de răsăriţi. Brusc ni s-au dezlegat din nou limbile şi n-am mai avut incidente până la ecluza Canalului 5. De acolo începea drum destul de bun, mărginit de copăcei destul de răsăriţi care ne asigurau o umbră cât se poate de confortabilă.

          După 5-6 km copacii au dispărut lăsând loc unui câmp deschis doldora de flori sălbatice. Am recoltat câteva cu gânduri mârşave de îmbunat consoartele rămase cu cei mici la domiciliu. Înaintam într-un ritm nesperat de bun şi în curând am ajuns la capătul grindului.

          Aici, după încă o bucată de drum de pământ, am dat peste o bucată de drum asfaltat cu nişte găuri oacheşe şi strategic aranjate cât să n-ai cum să le ocoleşti pe toate, iar după aproape o jumătate de oră am reuşit să ajungem cam zdruncinaţi pe terasa cârciumioarei din Sinoe. Am luat apă rece şi ceva de-ale gurii şi am reuşit să stârnim nedumerirea speciei băştinaşe a sprijinitorilor de stâlpi de cârciumă. Cu forţe proaspete şi cu mari aşteptări de la asfaltul bunicel pe care îl aveam de călărit, am pornit vijelios spre Istria. Pare-se că mintea şi bicicleta mea rămăseseră cu gândul la peisajul mereu schimbător din sălbăticia Deltei, fiindcă pe asfalt oboseala m-a ajuns foarte repede, iar prin dreptul Istriei oarece şit moale m-a înghesuit după un copac întru eliberarea cântărilor venite dinspre maţe.

          Am continuat drumul slăbind din ce în ce mai mult ritmul, spre disperarea Moneozului care ar fi zburdat cu viteză triplă dacă nu m-aş fi mişcat eu ca melcul în brazdă. Dealurile păreau să lucreze împotriva mea. Urcuşurile erau lungi (cel mai lung a avut 3 km), iar coborâşurile erau foarte scurte. Am întâlnit un grup de biciclişti frumos gătiţi pentru bicicleala asfaltică şi am mers împreună o vreme. În Săcele ne-au făcut cinste cu câte un suc rece, le-am mulţumit şi i-am lăsat să plece înainte.

          Colac peste pupăză, roata mea din spate se tot dezumfla şi o tot umflam din când în când. Îi eram oarecum recunoscător, fiindcă îmi dădea motiv să mă opresc din ce în ce mai des şi să-mi trag sufletul. Arşiţa era insuportabilă, iar drumul până la Vadu părea să facă mai întâi un ocol prin Sahara. După ce am ajuns la Corbu, pe ultima bucată de drum până la Vadu parcă mi-am mai revenit niţel şi am iuţit ritmul.

          După o curbă, a apărut izbăvitor satul şi am găsit maşina la umbră. Am demontat roţile din faţă, am înghesuit bicicletele în spate şi am plecat spre Constanţa cu pielea destul de arsă de soare, dar zbârlită bine de la frigul pe care îl împrăştia aerul condiţionat care muncea ca la ocnă pentru bunăstarea noastră.

          Ajunşi în faţa blocului, la Constanţa, am descoperit cu mirare că roata mea se dezumflase complet. Când m-am uitat la camera de rezervă pe care o aveam la mine, am făcut o descoperire care m-a cam băgat în sperieţi. Tot drumul l-am parcurs având la mine o cameră cu supapă largă, care nu s-ar fi potrivit la mine (la bicicleta mea, supapele sunt mult mai înguste, încă nu m-am dumirit care-i Presta şi care-i Schrader).

Ce bine că n-am făcut nicio pană!

Ca să nu zic că am avut norocul prostului, zic doar că am avut norocul începătorului.

Asta a fost prima mea aventură pe bicicletă.

Să vedem ce aventură mai facem şi în 2015!