Florin şi Andrei

Florin şi Andrei sunt nişte amici. Florin are 14 ani şi Andrei, 5. Realitatea face că sunt ţigănei dintr-un sat vecin şi (tot realitatea) cerşesc la un magazin mai răsărit de peste drum de blocul unde stau eu. Porcăria asta de realitate face că sunt vreo 11 la părinţi (al 12-lea a murit de o răceală mai urâtă). O să-i rog să-mi dea voie să le fac o poză. Nu se plâng de sărăcie, sunt răpănoşi binişor dar le stă bine, arată a oameni curajoşi, a oameni care s-au trântit cu viaţa, i-a tăvălit bine pe jos, dar au apucat să-i mai dea şi ei câte un şut în cur. Treaba asta o citesc în privirile lor ghiduşe. Pentru ei contează ce-i în guşă. Drumurile, pentru ei, nu duc spre cuceriri măreţe ale spiritului sau ale tehnologiei, duc spre un loc de unde fac rost de mâncare sau de bani. Florin are un mare plus şi i-am zis de câte ori am avut ocazia să şi-l folosească. Dacă îl întrebi ceva nu se repede să răspundă, întâi gândeşte. Puţini oameni fac asta.

Povestesc despre ei doar atât. Mie îmi sunt dragi, iar în seara asta am avut o bucurie.

Plimbam, ca orice burghez cumsecade, câinele prin faţa blocului şi îl văd pe Andrei cum porneşte cu două sacoşe pline în mâini să traverseze strada. Strigă:

-          Florine! Ia uite ce am aici! Gata, mergem acasă!

În urma lui văd un băiat de vreo 20-ish ani (sub 25, clar) care se îndrepta liniştit spre maşina pe care o parcase nu lângă bordură, cât mai aproape de intrarea în magazin, aşa cum fac toţi, ci parcase regulamentar în parcarea amenajată la vreo 10 m de intrare.

Omul a urcat liniştit în maşină şi a plecat.

Mie mai multe cuvinte în chestia asta nu-mi încap. Aş vrea să-i spun erou acelui om, dar mai frumos ar fi dacă l-aş putea numi normalitate.

Maşina avea număr de Bucureşti şi nu cred că am să-i uit numărul prea curând.

Bravo, eroule Normalitate!

Realitate, du-te dracului!