Eu când eram mic visam să ajung într-o junglă. Mă fascinau plantele exotice. Visam să calc în mijlocul unui episod de Teleenciclopedia și să-mi nareze toți pașii Sanda Țăranu. Jungla părea foarte aproape, uneori o miroseam și o ascultam noaptea, prin somn. Dacă au ajuns atâtea cărți despre junglă până la mine, înseamnă că și eu pot să ajung ușor acolo.
Aia eram eu ca plod. Și îl întreb pe tata:- Bre, haide să mergem în junglă! Ce zici?
- N-avem cum. Nu ne lasă Ceaușescu. Dar să nu zici nimănui treaba asta, că ne închide pe amândoi de nu mai vedem nici măcar salcâmăria din vale de la Rasu!
- Păi de ce să ne închidă? Ce-i facem lui rău dacă ne ducem în junglă?
Credeam eu că jungla aia nu-i a nimănui și că trebuie doar să vrei să te urci pe un vapor și în câteva luni ajungi acolo. Așa-mi explicase tata, cu vaporul. Avionul nu era adus la socoteală.
- Păi noi suntem români, nu avem voie să ieșim așa ușor.
- Da' Mircea-de-la-Paris cum a ieșit?
- A fugit.
- Păi și eu sunt iute de picior! Pot să fug cât vrei tu!
Mă chema ”Păi” pe vremea aia.
- Nu fugă din aia.
- Da' de care?
- Pe furiș, să nu te împuște grănicerii.
Mie grănicerii îmi păreau băieți de treabă, mergeam destul de des la Prut, veneau pe la noi, chiar ne lăsau să ne jucăm cu puștile alea uriașe și mult mai grele în mâini decât păreau din ochi.
- Păi și dacă fugim ca Mircea-de-la-Paris putem după aia să mergem în junglă oricând vrem?
- Da. De acolo poți oricând, doar să ai bani.
- O să-l rog pe Mircea-de-la-Paris să meargă el în locul meu.
Conversația asta se întâmpla foarte des, mai ales iarna când mă chinuiam să fac să încolțească lămâi din semințe. Și reușeam. creșteau de fiecare dată cam de două șchioape, dar apoi mureau, când încercam să-i transplantez într-un ghiveci mai mare. Mai târziu, am descoperit că scuturam prea mult pământ de pe rădăcini și cu pământul ăla se duceau și niște mici ciuperci simbiote care sunt singura cale pentru citrice să aducă apă în sistemul de rădăcini, fiindcă rădăcinile nu pot să absoarbă direct apa.
Tata era bucuros să vadă că citesc și că încerc să reconstruiesc jungla aceea acasă și să mă bucur de junglă, chiar dacă mă împiedica taman cuvântul acela ”român” să o văd.
Tata îmi suflase ideea că trebuie să ai pașaport ca să poți să călătorești, iar eu, firește, am visat să pot să am câte un pașaport din fiecare țară, să fiu un cetățean-de-peste-tot să pot să trec liber până la cea mai apropiată junglă.
Mi-am desenat la un moment dat și o linie a ecuatorului prin grădină și o treceam țanțoș.
Încă n-am călcat în realitate pe linia aceea. Dar am ajuns în junglă, după 40 de ani. M-a așteptat acolo, plină de maimuțe, erau 30 de grade într-o zi de ianuarie. Coasta zâmbăreață a Africii - Gambia. Nevastă-mea se uita la mine cum îmi dădeau lacrimile în colțurile ochilor. Bucurie de copil. Am hrănit cu alune sumedenia de maimuțe. Tata era undeva acolo, cu mine, ascuns după un mușuroi uriaș de termite, explicându-mi neobosit absolut tot ce vedeam până rămânea fără suflare.
În avion văzusem câțiva copii care aveau visul proaspăt în minte, venit doar cu câteva zile înainte să ajungă într-o junglă. Ei nu erau români, dar erau la fel de fericiți ca mine, ba chiar mai fericiți, pentru că ei nu așteptaseră 40 de ani clipa aceea și tatăl lor îi ținea de mână, bucuros că își vede copilul copleșit de o emoție simplă.
Eu, după 40 de ani n-am uitat că sunt român, pentru că m-am născut acolo, dar îmi doresc să fiu cetățean-de-peste-tot, să mă bucur în continuare de copilăria asta plină de bărci cu pânze, de copiii noștri frumoși, de linii pe care trebuie să le atingem, de jungle, de zăpezi, de prieteni, de casa noastră, a fiecăruia. Oriunde s-ar afla.
La mulți ani, Românie-de-peste-tot! Că eu doar pe tine te iubesc.
La revedere, Românie îmbătrânită pe tăciunii tăi, Românie care mori pe zi ce trece ținându-te încleștată cu răutate de tot ce nu te lasă să zâmbești, să umbli liberă și să-ți crești copiii la doi pași de absolut orice vis frumos. Deschide poarta aia larg și lasă viitorul să intre, cu bune, cu rele și așteaptă-l încrezătoare în prag!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu