Pentru că e patria, bă!

E relativă nouă noţiunea asta de a lega patria de necesităţi... Patria dă sau nu dă, eu dau sau nu... astea sunt dispute de entităţi care au speranţe mici să mai ajungă la o conciliere. Paler şi alţi rostitori de vorbe frumoase au păcatele lor, printre care şi acesta despre care zic eu. De la ei a pornit eroarea asta fundamentală din punct de vedere social, a legării noţiunii de patrie cu cea de necesitate. Filosofic, raportul e de studiat, dar social dacă pui problema aşa e ca şi cum ai zice că refuz să beau apă dintr-o fântână dacă nu găsesc pe cineva să negocieze cu mine condiţiile în care beau apă. Partea şi mai urâtă apare când oamenii nu-şi mai dau seama că nu trebuie să negociezi cu propria ta ţară să-ţi vrea binele sau o parte din bine, că ţara de aia există să-ţi vrea binele, iar tu de aia exişti să te îngrijeşti că ea îţi vrea binele şi are cu ce să-ţi vrea binele. De aia acum se promite la noi fără acoperire, pentru câ până şi oamenii cu cap şi carte ca voi găsiţi de cuviinţă să afirmaţi că totul e negociabil şi să vă certaţi între voi că unii fac mai mult sau mai puţin când se cuvine ca cei pe care-i votăm să facă TOTUL sau să se dea la o parte dacă observă că nu-s în stare... Mă refer doar la necesităţile materiale... O entitate abstractă n-are cum să "iubească". Iluzia că are cum să iubească vine din faptul că cei votaţi de noi se simt sau nu obligaţi să-şi facă treaba... Iar gradul lor de obligare ţine strict de ceea ce le îngăduim noi... Eu cred că e infinit mai utopic să crezi că o entitate abstractă poate să iubească. Eu vorbesc despre ceea ce omul obişnuit trebuie să ceară şi lucrul spre care trebuie să tindă toată lumea. Problema e că multe ţări se apropie sau încearcă să se apropie de utopia asta, iar România se îndreaptă să direcţia taman opusă... Dacă stai să cugeţi pe marginea grecilor vechi cu cetire de opere complete în loc să te scarpini cu citate alese după ureche din Paler (un individ simpatic în felul lui), poţi să vezi că noţiunea de stat (implicit cea de patrie) au plecat de la nişte raporturi reciproce foarte simple care azi au devenit utopii, dar care au avut şi perioade de funcţionare. Să lămurim o chestie... oamenii îşi iubesc patria, aia n-are cum să-i iubească înapoi... dacă patria (prin reprezentanţii ei, regi, primi miniştri, mareşali, etc) ia decizii proaste şi omul suferă, suferă implicit şi sentimentul iubirii de neam şi ţară... Nu există o iubire absolută de ţară. Poate să apară în situaţii excepţionale (război, invazie, etc) necesitatea să dai cu măciuca în capul atacatorului, dar asta o cam faci şi datorită unei legi care spune că trebuie s-o faci... În accepţiunea actuală statul şi-a asumat, într-adevăr, răspunderi mai mari cerând şi material mai mult de la cetăţenii săi, însă fără să cerem utopii, n-o să vedem nici măcar puţinul apropiat de decenţă, o să vedem în continuare minciuni şi scuze în vreme ce la alţii, care n-au vreme să urle de patriotism până rămân aspirinele fără efect, obligaţia de a-şi face bine meseria e chestia cu care pleacă de acasă şi de pe urma căreia îşi hrănesc familiile, nu tertipurile şi scuzele meschine cu care ne hrănim noi şi pe care le lăsăm cu limbă de moarte copiilor. Poate dac-o fi un război, aş apăra patria. Dar de ea însăşi n-ai cum s-o protejezi...