NORDWARDS

Vara trecută am făcut un drum către Norvegia cu maşina personală.

 Statistici:
7 ţări - Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Danemarca, Suedia, Norvegia
Total 3500 km, traversat poduri peste mare, trecut prin tunel pe sub mare, pe sub un râu, halit îngheţată din fiecare ţară.
Durată traseu: 3 zile, condus câte 10 ore pe zi, dormit în maşină, cu sac de dormit.


 UNGARIA

 Puzderia de indicatoare de la ieşirea din Arad m-au aruncat pe o stradă care întârzia să dea vreun semn că s-ar îndrepta către lumea civilizată. Am ajuns la piciorul unui pasaj aflat în construcţie şi, dacă n-ar fi fost o grămadă de TIR-uri, aş fi fost convins că am greşit drumul. Zâmbesc amintindu-mi de cei care m-au întrebat dacă n-o să mă plictisesc să conduc singur vreme de trei zile până în Norvegia. Condusul până la graniţa noastră n-are gard lipit de ograda plictiselii.
Şoseaua peticită dă de ştire maşinii că drumul e mai important decât finalul călătoriei, deh, viaţa-i vilegiatură, nu destinaţie. Important şi de consemnat rămâne faptul că am zâmbit. Trecerea prin vamă te face să regreţi că nu eşti un pui de Al Capone. Un individ plictisit s-a încredinţat că eu mi-am arătat fasolele la pozar când mi-am făcut cartea de identitate şi mi-a făcut semn scurt cu o fluturare de mână că partea aceea de istorie când orice vamă arăta ca un sfincter constipat s-a terminat. Parcă şi maşina şi eu am nechezat haiduceşte şi ne-am pornit printre tarlalele cu grâu ale vecinilor către Mako. Îmi venea să opresc maşina şi să verific dacă nu cumva şoselele noastre de rahat s-au lipit de cauciucuri. Şoseaua era aproape la fel de proastă ca la noi. Mă şi gândesc deja la cei pentru care ungurii îs ca un soi de fruct de cactus mâncat cu tot cu coajă. Sigur le-a tresăltat bentiţa tricoloră din chiloţi când au văzut ce scriu despre şoseaua vecinilor. Mie mi-au tresăltat anvelopele luate la mâna a doua un pic mai târziu când şoseaua răpciugoasă a început să se învârtă în câteva bucle largi şi s-a scuturat de bube transformându-se într-o autostradă fără cusur. Deja acum puteam să-mi fac socotelile pentru o viteză mult mai bună. Megieşia Pestei deja îşi anunţă hotarul şi mai trag un zâmbet într-un colţ de măsea gândindu-mă la bucuriile inevitabile ale confraţilor din ţara dublă ca întindere şi nici pe jumătate la respect de sine din care tocmai am ieşit. Se lucrează de zor pe centura Budapestei, totuşi maşina nu se opreşte o clipă. E oră de vârf şi praf, dar şuvoiul de cuşti din tablă se strecoară cu dibăcie printre toate obstacolele şi nu se opreşte. La televizor auzisem despre cotele alarmante ale Dunării şi mi-a părut rău să văd că civilizaţia spune să ridici parapete, să nu împarţi frăţeşte bunătate de praf cu Dunărea sau (insuportabilii, nenorociţii, puşlamalele, etc. de ) unguri băştinaşi.
Ultima oară când am fost pe aici, fiind cu nevasta în luna de miere (în trecere, atunci, către Italia) n-am căscat ochii să văd indicatoarele şi am ratat indicatorul pentru M0, centura Budapestei, aşa că m-am proţăpit cu tot cu cucoana din dotare taman pe podul Lagymaniosy. Pentru numele ăsta, s-au adunat trei comisii, iar rezultatul final a fost propus românilor, să aprobe gradul superior de neintegibilitate şi de comicăraie. N-are rost să mai povestesc cât de uricioşi au fost atunci vecinii noştri picaţi din ADNul lui Atila ca perele mălăieţe taman lângă ţărişoara noastră să ne facă necaz şi să ne dea lecţii de civilizaţie de neuitat. Îngrozitor şi ieşit din comun pentru un latin necioplit ca mine, dar ştiutor de câteva limbi străine (nu suficient de străine precum maghiara), am cerut îndrumări de la un taximetrist care, după ce mi-a desenat traseele pe care le vedeam şi eu pe hartă, a zâmbit şi mi-a făcut semn să-l urmez, refuzând când i-am sugerat că la noi în ţară s-au inventat paralele şi că ştim să le folosim. Am simţit nevoia să fac paranteza asta, dar aşa am ieşit atunci din Budapesta, reuşind să o şi admirăm într-o măsură destul de bună pentru că nu ne-a aruncat nimeni nici cel mai amărât claxon când mai încâlceam benzile (văzând numerele româneşti, e clar că ne urau de moarte şi ne făceau în ciudă, văduvindu-ne de ocazia de a claxona înapoi şi noi. Sictir!).
 Aşadar, am înconjurat graţios Budapesta şi m-am oprit într-o benzinărie să-mi trag sufletul şi să mai verific o dată traseul stabilit. Acolo am dat peste un camionagiu refugiat de spaima vrăjmaşului ungur ce ne împresurase cu gânduri ucigaşe (hoo, bă, nu mai bateţi câmpii cu ungurii vrăjmaşi! Sunt tot oameni ca şi noi şi au treabă, n-au timp ca noi să bată câmpii cu Ardealuri şi cu alte porcării!) Bun! Omul meu era de prin Arad şi cărăbănea marfă spre Praga sau Berlin drept slujbă. L-am întrebat dacă ştie ce probleme sunt pe traseu spre Praga şi dacă-mi recomandă să schimb traseul şi s-o iau prin Austria, să ocolesc inundaţiile care puseseră pe jar întreaga Europă. M-a liniştit şi mi-a zis să-mi văd de drum. Am mulţămit gândindu-mă că şi camionagiii sunt o specie de oameni văzuţi drept unsuroşi, nespălaţi. Cine naiba o fi gândit tâmpeniile astea? În parcarea ungurească crescuse un duş, iar omul îl folosise. Parcă mi-a părut rău că nu l-am folosit şi eu, dar nici nu eram suficient de împuţit încât să mă supun singur unei cicăleli meritate.
 Am pus şaua pe Focusul meu amărât şi am pornit spre Bratislava, pe calea Gyorului. Mi-s simpatici ungurii, dar unde naiba au găsit denumirile astea de localităţi, n-am idee. Mă gândesc că nici nu poţi să-i ataci la o adică. Iese din Gyor – Chior sau mai ştiu eu ce minune, ca la telefonul fără fir, şi mai mult te baţi cu centralistul decât cu ungurii până se termină războiul…
 M-am apropiat de Hegyeshalom şi drumul Bratislavei o lua către nord şi se emoţiona în aşa hal de schimbarea asta, încât s-a transformat pe loc într-o şosea plictisitoare cu două benzi pe sens, care părea să ducă mai degrabă spre Urziceni, nu spre una dintre capitalele frumoase ale Europei. Păi voi chiar credeaţi că ungurii îs băieţi buni până la capăt? Oarecum amuzat de gândurile anti-ungureşti care-mi tot veneau prin cap, m-am apropiat de graniţa părăsită cu…

 SLOVACIA

 Aici drumul s-a gândit că e mai bine să devină autostradă, lărgindu-se întocmai. Cu ceva frisoane pe şira spinării, am constatat că trebuie să faci ceva kilometri până găseşti o benzinărie să-ţi plăteşti dările cuvenite pentru drum. Ajuns înaintea cucoanei, cam murăturoasă la purtare, am constatat şi plătit 10 euroi pentru tranzitul pe zece zile prin ţara aia atât de scurtă, că nici nu mănânci o pâine până s-o gătat. M-am mai domolit niţel din ciudă văzând de pe podul peste Dunăre un oraş frumos, cocoţat ca o fetişcană sprintenă pe nişte coline cât să i se vadă de pe sub fuste destul încât să te facă s-o mai vezi.
Deja destul de ostenit, am stârnit pistoanele să frământe motorina mai cu spor să depăşesc limita celor 1.000 de km pe care mi-i propusesem pentru prima zi de şofat. Băgând la cap că şoseaua a fost suficient de bună, un panou de circulaţie mă vesti că am intrat deja în…

 CEHIA

 Oarecum mirat că încă nu m-am plictisit, singur fiind la drum, să străbat şapte ţări, am intrat tropăind (la propriu) pe autostrada din plăci de beton a Cehiei. Pe jumătate dezamăgit de Slovacia şi cu aşteptări mari în privinţa Cehiei, m-a cam descumpănit peisajul destul de monoton al ţării pe care o îndrăgeam încă din copilărie. Am zis să nu mă pripesc şi am zorit către Brno, oraşul pe care mi l-am fixat drept culcuş pentru noapte. Am oprit într-o benzinărie Agip şi m-am aşternut la niţel internet să anunţ oamenii de la ambele capete ale călătoriei mele că sunt bine şi foarte mulţumit de drum şi de experienţa pe care o trăiam pe îndelete. Am descoperit cu mulţumire că amărâtul meu de card în lei plăteşte în toate ţările prin care trecusem şi deja regretam că nu lăsasem mai multe parale pe plastic. Am halit bine ce încă mai aveam cumpărat de la Arad şi, cuibărit bine în sac, am dormit până dimineaţă fără pic de tulburare.
 Dimineaţă, m-am delectat cu un mic dejun italienesc pe cinste. Îmi era mare dor de cappuccino cu un corn proaspăt şi umplut cu gem. Din lipsă de chef, nu vă povestesc pe îndelete cum o ciurdă de români de-ai noştri, prăvăliţi dintr-un autocar cu ochii cârpiţi de somn, se luptau cu un sistem (ingenios şi relativ simplu, de altfel) de deschidere a unei uşi de toaletă. Amuzat şi încredinţat că ţinta de 1000 de kilometri propusă pentru ziua aceea o să fie atinsă fără bătaie prea multă de cap, după ce în prima zi străbătusem peste 1.100 km, am dat bice Focosului către Praga. După vreo sută de kilometri, autostrada lor, civilizată fiind, ne îngrămădi mai într-o margine, să-şi lase destul loc să se primenească şi, până la urmă mă împinse pe un drum ocolitor cu o singură bandă, care părea să cam ducă spre coclauri rătăcitoare. După câţiva kilometri de mers într-o coloană destul de consistentă, dar nu stânjenitoare, am înţeles că devierea e foarte bine marcată şi, întâlnind taman Cehia aceea rurală despre care citisem că e foarte frumoasă, m-am declarat cât se poate de mulţumit de abaterea (de doar 60 km) de la plăcile de beton ale autostrăzii.
Taman la timp, înainte de Praga, am revenit pe autostrada, transformată între timp într-un asfalt neted (pesemne că tratamentul cosmetic, făcut cu vreo cremă specială, necunoscută guvernanţilor noştri, îşi făcuse efectul). Am trecut cam în grabă pe lângă Praga şi m-au îndemnat multe tentaţii să mă abat prin mijlocul oraşului, dar am renunţat oarecum înciudat (aşteptare răzbunată la întoarcere).
Ocolind oraşul, am apucat-o către nord, spre Teplice unde am ajuns fără peripeţii. Bucuros că n-a fost nevoie până acum de GPS, am purces printr-un tunel către Dresda şi, după ce-am ieşit din tunel m-am trezit în…

 GERMANIA

Emoţionat şi cu destul de puţină motorină în rezervor am intrat în Germania. Nu mă apuc să laud autostrăzile pe care găseşti la tot pasul panouri care te anunţă că sunt făcute cu parale europene, de zici că la ei nici nu cere careva tone de hârţoage pentru accesarea fondurilor europene. Problema mare e că, osăbit faţă de celelalte ţări organizate mai puţin nemţeşte, benzinăriile nu erau în ochiul prostului, ci trebuia să te abaţi pe vreo ieşire oarecare şi o găseai îndată. Cam aşa am făcut şi eu, dar după ce m-am delectat strângând binişor din buci când mă uitam la indicatorul de motorină care trăgea pe nas aburi mai rău ca Mutu în tinereţe. După ce am găsit o benzinărie camuflată după un pâlc de copaci, am pornit fără să mă mai uit la vitezometru către Berlin, având în plan să traversez toată Germania până la sfârşitul zilei. Planul de acasă era să traversez Marea Baltică pe traseul Sassnitz-Trelleborg, cu un feribot, dar, oprindu-mă din pe la benzinării şi verificând (inspirat) cât costă, observ că preţurile la traversare variază ca biletul de avion şi deja era destul te târziu să mai cumpăr un bilet cu preţ avantajos. Prin urmare, când am ajuns la inelul autostrăduit al Berlinului (excelente indicatoarele) am confundat Poznanul de la polonezi cu Potsdamul din coasta Berlinului şi, în loc să ocolesc Berlinul prin dreapta s-o apuc către Sassnitz, m-am trezit că am apucat (cât se poate de norocos) spre stânga, adică spre Hamburg, alegând astfel traseul prin Danemarca şi Suedia spre Norvegia.
 M-am oprit oarecum supărat la o benzinărie şi, verificând preţurile feribotului, am descoperit că deja mai crescuseră o tură, destul de simţitor, aşa că m-am bucurat de direcţia pe care-o apucasem şi, după ce am făcut un duş bun într-o baie extraordinar de curată, am dat bice profitând din plin de lipsa limitei de viteză. Cu vreo 50 km înainte de Hamburg, aflând pesemne că o să trec eu, nemţii s-au apucat să-şi dreagă autostrada, iar viteza nelimitată cea vestită a nemţilor s-a poticnit şi s-a dus dracului. Am intrat într-o benzinărie şi m-am lipit la internet. Prin toate ţările, sărace în comparaţie cu burtosul frate neamţ, internetul te cam trăgea de mânecă şi puteai miza că găseşti beneficele unde în văzduhul oricărei benzinării mai breze. Nemţii, puşi pe căpătuială, bag samă, pe seama osânzei mele, dădeau cu ţârâita zeama internetului, cerând parale dacă aveai de gând să te bălăceşti. Prin urmare, am deschis iute pagina fratelui Google Earth şi am observat că pot ocoli Hamburgul apucând spre nord, către Kiel. Îndată am văzut un DeNeu peticit, crăpat, jalnic… Prin urmare, şi pe la ei mai sunt chestii de făcut. Oprit într-o benzinărie şi… mizerie. Hm! Hai mai departe! Altă grijă n-am? Ce mă doare capul cum o duc nemţii. Deja aşteptam cu nerăbdare să intru în Iutlanda. Cetisem despre poduri peste bucăţi de mare şi despre alte minuni, aşa că, ratând cu graţie ultima benzinărie din Germania, am intrat, spre seară în…

 DANEMARCA SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI.... VA URMA ŞI RESTUL