despre migrare

 Postare în care recunosc de câteva ori că sunt prost!

Aud des când propun o soluție pentru câte o situație de viață din România că am uitat de unde am plecat și că degeaba te plângi, că nu te ascultă nimeni. N-am uitat deloc de unde am plecat, iar când dau un sfat să faceți reclamații și să folosiți pârghiile normale ale statului să vă manifestați dezaprobarea pentru o încălcare de lege sau de regulă simplă, fac asta văzând ceea ce se întâmplă în țările normale (chiar dacă nu prea avem benzină pe aici :)). Nici regulile de pe aici nu s-au schimbat peste noapte, oamenii care au crezut în ceva au presărat un ingredient care se numește PERSEVERENȚĂ. Dacă nu sunteți dispuși să o investiți, chestia care rămâne nerezolvată vă numără printre vinovați. Regret mult faptul că atunci când locuiam în România n-am apelat la mecanismul ăla pe care și eu atunci îl vedeam, la fel cum îl vedeți voi, prietenii mei de o viață, ca inutil. Nu este! Trebuie să te plângi și să reclami un lucru până iese rezultatul corect (care ar putea să nu fie cel pe care îl crezi tu). Am lucrat 4 ani într-o instituție a statului român aici, în UK și, de fiecare dată când am avut propuneri m-am ținut cu dinții până când schimbarea aceea s-a produs. Am început cu lucruri mărunte și mi-au dat impuls, iar acum vizez lucruri din ce în ce mai complexe. Îmi pare rău că n-am energia și resursele ideale pentru asta, dar știu că încerc. Fostul ambasador, de exemplu, cu care am avut câteva divergențe, îmi zicea că sunt ”gârbă”, s-a și enervat de vreo două ori, dar nu m-am clintit și lucrurile au ieșit corect. Lucrurile alea erau minore și nu trebuie să fim mari eroi să schimbăm lucruri, dar mediul din jurul nostru noi îl schimbăm prin felul de a fi. Pentru mine, râsul e o formă de a schimba lumea. Fac bășcălie de oricine calcă prin străchini și poartă fes de mareșal pentru eveniment, crezându-se pe ăl mai mare cal și simțindu-se triumfător la orice vorbă tuflită altuia pe Facebook. Nu am făcut niciodată altceva decât să râd când cineva m-a surprins că sunt ridicol. Și sunt, la fel ca mulți dintre noi, foarte des ridicol, naiv, prost grămadă, genial, isteț, prost din nou, prostuț, nătărău, mai calc și spre cretin . Toate astea se succed în viața fiecăruia dintre noi fiindcă suntem vii, supușii învățării. E o frică teribilă să nu ”picăm de proști”. O să picăm de o mie de ori și tot o mie de oameni o să ne și zică treaba asta. Am prieteni care fac alegeri proaste, eu sunt prietenul lor și fac, la rândul meu alegeri proaste. Întotdeauna îi trag de mânecă, pentru că așa mi se pare normal. Unii se supără pe termen lung, majoritatea fiind credincioși care mă trec într-o umbră pașnică, să-și poată întări credința. Poate au dreptate, poate credința merită sacrificiu, merită sacrificiul ăsta barbar al aruncării prieteniei pentru o credință care e, tocmai prin necesitatea acestui sacrificiu, șubredă, atât de șubredă încât nici nu poate fi numită credință, ci neîncredere. Dar e alegerea lor și trăim cu ea. Alții îmi detestă modul de a aborda logica legată de teme oleacă mai științifice. La fel fac și ei, sacrifică oameni și prietenii pentru niște orgolii, că, deh, nu-mi spune mie Ciobanu ce să gândesc și ce să nu gândesc. Ne-am trezit acum că n-avem exercițiul dezbaterii, confundând discuțiile cu argumente parțiale și trunchiate (pe baza cărora mulți iau chiar decizii de viață) cu o cunoaștere deplină a unui subiect în care și cei mai buni cercetători în domeniul respectiv recunosc că au limite și muncesc ore multe pe zi să și le depășească. E în regulă să faci chestia asta când e strict vorba despre viața ta, dar nu poți să mergi mai departe decât să zici simplu ”eu asta cred și e foarte posibil să mă înșel”. Dacă crezi că e musai să îl ataci pe cel cu care discuți și să-i zici că e prost fiindcă are nasul mare și pentru că nu face ce zici tu, atunci e bădărănie, e dovadă clară de necivilizație. Am fost și așa de foarte multe ori, recunosc, dar, de fiecare dată am atacat ideea, nu pe omul care a emis-o. Iar omul care, după ce și-a văzut ideea atacată, a dedus că l-am făcut prost, în momentul ăla era prost. Așa cum eram și eu, fiindcă n-am reușit să îi transmit clar că avem o discuție, nu o dispută. Că dispută n-ai de ce să ai cu cineva când ești normal și vrei să ajungi la un rezultat normal. Nu-ți folosește la nimic să ai un conflict pe un subiect care nu poate genera decât discuții. După cum ați observat, probabil, de ceva vreme nu mai intru în schimburi de idei pe Facebook cu oricine. O fac doar cu prieteni care mă cunosc de multă vreme și care îmi știu felul de a fi șic are știu foarte clar că țin la ei indiferent de deciziile lor (asta nu îi scutește de faptul că pot să le zic că îs nătărăi când chiar sunt). Poate sunt prost, poate cu toții suferim de complexul Cassandrei, dar e foarte clar că nu prea mai suferim de slăbiciunea numită prietenie. La care eu nu sunt dispus să renunț ușor, dar, dacă voi ați renunțat de ceva vreme și suntem doar câte un nume pe o listă de Facebook, vă rog să mă anunțați și pe mine, că eu sunt încă naiv și consider că pot să am suficientă încredere în fiecare dintre voi că pot să-mi las oricând copilul în grija fiecăruia dintre voi fără să iasă traumatizat de pe mâna voastră și că putem oricând să stăm împreună într-o încăpere goală ore în șir fără să ne zicem nimic și asta să nu fie stânjenitor deloc, că astea îs criteriile mele pentru o prietenie de o viață